Personalitatea Radu Popescu

Publicat de Mihaela Dogaru,

Radu Popescu, ultimul cronicar al Țării Românești

         Personalitate de marcă a culturii românești a veacului al XVIII-lea, Radu Popescu s-a născut și a trăit în Popești-Leordeni. Biografia sa a trezit polemici aprinse, întrucât nu se cunosc cu exactitate nici data nașterii, nici anul morții. Unii istorici aleg ca dată a nașterii cronicarului anul 1655, în timp ce alții plasează data în anul  1658 sau 1663.

          Radu Popescu, cronicar,  mare vornic și apoi mare ban sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, a fost fiul marelui vistier Hrizea  Karydi, numit Popescu după moșia sa din jud. Ilfov, și al Mariei, fiica marelui ban Gheorghe Băleanu  şi soră a lui Ivaşcu Băleanu, conducătorul partidei boierești dușmane Cantacuzinilor.  Ştia latineşte, greceşte şi turceşte (deşi nu se cunoaşte unde şi cu cine a învăţat) şi părea menit urcării rapide a treptelor dregătoriilor. S-au opus însă un destin potrivnic, împrejurările politice şi „amestecăturile" pe care nu le-a ocolit. Era logofăt de vistierie în 1675, dar, după ce tatăl său a fost ucis în 1680 din porunca lui Şerban Cantacuzino, a luat calea exilului, cu toţi ai lui, plecând în Turcia şi apoi în Moldova. I-a servit ca sol lui Constantin Brâncoveanu (în Ardeal, pe lângă generalul austriac Heissler), a fost clucer de arie între 1692 şi 1696. Spirit neliniştit şi inamic al Cantacuzinilor şi al lui Brâncoveanu prin tradiţii de familie, ia parte în 1700 la o uneltire contra voievodului şi poposeşte pentru scurt timp în temniţă.

          Sub Brâncoveanu nu va mai deţine decât demnităţi mărunte (ispravnic pentru haraciul din judeţul Vâlcea în 1701, ispravnic al Ocnelor Mari de la Râmnic în 1703, mare vornic de Târgovişte în 1712), în stare, toate, să îl nemulţumească şi să îi rănească orgoliul. Va face carieră abia în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, ajungând mare vornic în 1716, mare ban şi iarăşi mare vornic în 1719. Consideraţia pe care i-a arătat-o fanariotul nu îl va împiedica pe Popescu să uneltească şi împotriva lui şi - refugiat la Braşov între 1716 şi 1718 - să facă front comun (el, vechiul duşman al Cantacuzinilor) cu cei ce voiau să îl aducă pe tron pe fiul lui Şerban Cantacuzino, sprijinit de austrieci. Spre sfârșitul vieții, în 1724 se călugărește la Mănăstirea  Radu-Vodă din Bucureşti, cu numele de Rafail, așa cum reiese din Cronica Bălenilor : ,,De aicea sunt cele ce au scris chir Rafail monahul, carele pre numele mirenesc l-au chemat Radu Popescu biv-vel dvornic”. Cu privire la anul morții, biografii nu sunt unanimi: unii cred că ar fi murit în anul 1729, iar alții optează pentru 1731, bazându-se pe analiza documentelor din arhiva ,,Așezămintelor Brâncovenești.” Din păcate, la Mănăstirea  Radu-Vodă nu i se cunoaște piatra de mormânt.

        Cronica intitulată Istoriile domnilor Tărâi Rumânești cuprinde două părți distincte, deosebite prin diferențe stilistice și mai ales de structură, redactate în momente diferite și, inițial, de autori diferiți. Cea mai întinsă perioadă este acoperită de o variantă a vechiului letopiseț oficial al țării, compilat pe vremea lui Matei Basarab și dezvoltat ulterior ca letopiseț al partidei Bălenilor până în vremea domniei lui Radu Leon, pe care Popescu o redactează prin 1705-1707, ducând-o probabil până la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino.

         El intenționa să dea o replică pozițiilor adverse expuse în Letopisețul Cantacuzinesc și folosește numeroase surse documentare noi. A doua parte a cronicii, reluată după revenirea lui Nicolae Mavrocordat, în 1719, și probabil la sugestia lui, cuprinde o cronică oficială a domniei sale, a fost redactată în trei etape apropiate: prin 1720, prin 1724, înainte de călugărirea autorului, și ultima, încheiată în martie 1729. Acestea sunt, în definitiv, atitudinile care stau la baza structurii retorice a cronicii și produc efectul artistic remarcabil al prozei sale pamfletare, construite nu numai stilistic într-o clară intenție de condamnare a adversarilor și de elogiere a partizanilor, ci și procedee specific literare: alegerea unui model general cunoscut și acceptat, atât pentru personaje, cât și pentru desfășurarea epică; cronicarul atribuie domnilor și boierilor din partida sa calitățile supreme, rezervând adversarilor numai defecte, iar peripețiile unei epici dinamice și aventuroase (el este un foarte bun povestitor de aventuri, cu simțul gradației si al pregătirii psihologice) sunt atribuite, după împrejurări: cele în favoarea familiei sale și prietenilor, lui Dumnezeu, iar cele potrivnice unor comploturi diavolești.

         În cronica lui Radu Popescu evenimentele depăşesc cadrul înregistrării, pentru a migra în spaţiul narării, al povestirilor marcate de dramatism şi de portrete memorabile.

        Bogăția izvoarelor folosite, alegerea cu simț critic a surselor, tratarea istoriei Țării Românești într-o manieră sincronică, corelând  faptele istorisite cu evenimentele din țările vecine, limbajul ales, largul orizont de cultură, fac din Radu Popescu una dintre figurile complexe ale culturii românești și un prilej de mândrie pentru locuitorii din Popești-Leordeni.