NATO, EUROPA ŞI ÎNCHEIEREA RĂZBOIULUI RECE. PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ŞI EVALUARE GEOPOLITICĂ

Publicat de Prof.Savu George-Daniel

NATO, EUROPA ŞI ÎNCHEIEREA RĂZBOIULUI RECE.

PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ŞI EVALUARE GEOPOLITICĂ

        Sfârşitul Războiului Rece, marcat de colapsul regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, a reprezentat o transformare radicală a relaţiilor internaţionale. Cooperarea, dialogul şi parteneriatul cu noile democraţii europene a constituit o sarcină de prim rang a Alianţei. Schimbările profunde survenite în Europa au determinat o comprehensivă evaluare a riscurilor şi ameninţărilor la adresa NATO.

        Modificările politice majore, derulate în cursul anului 1989 în statele-satelit din Europa Centrală şi Răsăriteană, au avut loc pe fondul abandonării „doctrinei Brejnev”  de către URSS, în virtutea căreia aceasta îşi aroga dreptul de a interveni, în numele apărării socialismului, în sfera sa de influenţă[1].

        Artizanul acestor demersuri, liderul sovietic Mihail S. Gorbaciov, îi mărturisea la începutul anului 1989 fostului secretar de stat al Statelor Unite, Henry A. Kissinger că, încă din anii '70, realizase că sistemul comunist trebuia schimbat radical[2]. În acest sens, liderul de la Kremlin aprecia că „era uşor să-ţi dai seama ce era greşit”[3].

        O contribuţie însemnată la întărirea încrederii, cooperării şi securităţii pe continentul european, a constituit-o iniţiativa luată de RDG, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria, în luna ianuarie 1989, de a proceda la reduceri ale forţelor convenţionale şi a bugetelor lor militare, aspect ce a condus la reducerea dezechilibrelor dintre forţele convenţionale din Europa ale celor două alianţe militare.

        Prăbuşirea regimurilor totalitare din fostele state comuniste în cursul anului 1989, reunificarea Germaniei înfăptuită la 3 octombrie 1990, dizolvarea oficială a Pactului de la Varşovia, la 1 iulie 1991 şi dispariţia URSS la sfârşitul anului 1991, au jalonat încheierea Războiului Rece şi începutul unei noi etape, marcată prin transformarea radicală, sub toate aspectele, a raporturilor între ceea ce până nu demult semnificau Estul şi Vestul[4]. Referindu-se la noul climat de securitate apărut în Europa în acea perioadă, preşedintele George H.W. Bush prezenta obiectivele SUA: „Avem viziunea unui nou parteneriat al naţiunilor, care transcede Războiul Rece. (...) Un parteneriat ale cărui obiective sunt sporirea democraţiei, sporirea prosperităţii, sporirea păcii şi reducerea armamentelor”[5]. SUA îşi manifestau ferm dorinţa de a coopera cu noile democraţii din Europa Centrală şi Răsăriteană.

        În acord cu postulatele realismului politic, specifice perioadei bipolare postbelice, încheierea Războiului Rece ar fi trebuit să determine şi dispariţia NATO. Alianţele militare sunt considerate construcţii conjuncturale, urmărind scopul achiziţiei de putere pentru statele membre şi având menirea de a concura la aplicarea logicii echilibrului strategic în arena internaţională. Dispărând ameninţarea care i-a generat apariţia, alianţa urmează implicit să se dezintegreze[6].

        Dispariţia Pactului de la Varşovia şi a URSS a condus la diminuarea ameninţării percepute de membrii NATO, îndeosebi în condiţiile în care demersurile de politică externă şi de securitate derulate de Mihail S. Gorbaciov în perioada 1989-1991, au liniştit temerile Occidentului privitoare la viitoarele intenţii ale Kremlinului.

        Contrar însă stipulaţiilor conceptelor care defineau realismul politic, NATO nu a dispărut odată cu adversarul pe care avusese misiunea să-l neutralizeze. Coeziunea în cadrul NATO nu a scăzut, rolul SUA în Alianţă nu a slăbit, iar gradul de coordonare politico-militară între statele membre nu s-a diminuat.

        Constituirea Alianţei Nord-Atlantice a instituţionalizat relaţia complexă a SUA cu Europa Occidentală în domeniul securităţii şi al apărării comune. Angajarea statelor membre în spiritul şi litera Tratatului de la Washington a căpătat substanţă prin coordonarea, consensul politic şi integrarea militară[7].

        Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa, reunificarea Germaniei, disoluţia Tratatului de la Varşovia şi dezintegrarea URSS au produs modificări radicale ale arhitecturii de securitate europeană. Situată între Germania şi Federaţia Rusă, Europa Centrală şi Răsăriteană prezenta un vid strategic care putea determina apariţia unor crize cu consecinţe imprevizibile pentru stabilitatea pe continent. Ameninţarea reprezentată de puterea militară şi ambiţiile hegemonice ale URSS a dispărut, dar problema de securitate pe care o ridica Federaţia Rusă era aceea a propriei sale instabilităţi, provocată de fragilitatea coeziunii şi autorităţii statului şi de precaritatea controlului politic asupra organismului militar şi a armamentului nuclear[8].

        Alianţa Nord-Atlantică a atenuat unele temeri ale sovieticilor în privinţa Germaniei reunificate şi a promovat totodată, un climat propice dialogului şi încrederii în Europa post-Război Rece[9].

        Perspectiva istorică evidenţiază pregnant faptul că dispariţia NATO ar fi antrenat consecinţe nefaste la scara întregului continent european. Alianţa a continuat să asigure securitatea statelor membre, a menţinut stabilitatea pe continent şi a sprijinit evoluţia spre democraţie a fostelor state comuniste din Europa Centrală şi de Est.

        Dacă în perioada postbelică, specifică bipolarităţii balanţei de putere pe plan mondial, Alianţa a avut de îndeplinit o dublă misiune – de a asigura apărarea colectivă a membrilor săi şi de a o utiliza în beneficiul operei sale de pace – la încheierea Războiului Rece, NATO a abordat o multitudine de sarcini furnizate de complexitatea noului mediu de securitate din Europa. Analistul francez François de Rose aprecia că NATO se confrunta cu cinci sarcini importante pentru viitoarea arhitectură de securitate a Europei: „să asigure persistenţa unui echilibru de forţe în Europa astfel încât, în ciuda reducerii masive a prezenţei americane, Rusia să nu cântărească exagerat de greu în balanţa situaţiei politice şi geostrategice; să răspundă nevoii de securitate a ţărilor din Europa Centrală şi de Est; (...) să convină, împreună cu Federaţia Rusă asupra noii forme a raporturilor dintre aceasta şi Alianţă; să fie în măsură să coopereze cu Naţiunile Unite pentru menţinerea sau pentru restabilirea păcii; să-şi îndrepte atenţia asupra problemelor de securitate care se pun sau se profilează în Mediterana sau, mai general, în sudul Europei”[10].

        În noul context politic internaţional, NATO continua să-şi îndeplinească funcţia de apărare colectivă însă, devenea şi un organism de cooperare cu alte organizaţii implicate în asigurarea securităţii, precum şi cu foştii adversari. În declaraţia emisă la încheierea summit-ului aniversar de la Bruxelles, din 29-30 mai 1989, aliaţii şi-au definit poziţia în privinţa transformărilor care se produceau în peisajul politic european al momentului[11].

        În contextul încheierii Războiului Rece, anul 1990 va aduce o serie de evenimente notabile în problematica securităţii internaţionale, cu implicaţii majore pentru NATO, Pactul de la Varşovia şi întregul continent european.

        Între 11-13 februarie, miniştrii Afacerilor Externe din statele membre NATO şi ale Pactului de la Varşovia se întâlnesc la Ottawa, cu prilejul conferinţei „Cer deschis”, destinată a preveni prin inspecţii aeriene orice atac prin surprindere.

        Înregistrând acelaşi curs, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la nivel ministerial în 7-8 iunie 1990, în localitatea Turnberry din Marea Britanie, a dat publicităţii un comunicat prin care Alianţa lua act de prefacerile care se produceau pe continent şi îşi asuma rolul de a ajuta la construirea unui nou climat de securitate în Europa. Pentru realizarea acestui deziderat, aliaţii susţineau importanţa limitării înarmărilor, dezvoltarea măsurilor de încredere în privinţa armamentelor convenţionale şi a celor nucleare strategice, cât şi susţinerea reformelor  politice şi economice din statele Europei de Centrale şi de Est[12].

        Preocuparea NATO de a susţine transformările structurale din Europa Centrală şi Răsăriteană avea ca principală motivaţie faptul că noile riscuri la adresa securităţii Alianţei proveneau mai puţin din probabilitatea unei agresiuni din partea foştilor adversari, cât din consecinţele imprevizibile ale unei perioade de transformări politice şi economice rapide şi a unor tensiuni sociale şi interetnice. Rolul pe care NATO era chemată să îl joace, în cadrul noii arhitecturi de securitate a continentului, reclama lărgirea ariei de interes a Alianţei şi în exteriorul frontierelor statelor membre.

        Asigurarea securităţii pe continentul european reclama rezolvarea problemei germane. Astfel, pe 17 iulie are loc încheierea conferinţei „2+4” de la Paris, care viza reunificarea Germaniei. Pe 12 septembrie, marcând evoluţia normală spre reunificare, se semnează la Moscova Tratatul „2+4” de către reprezentanţii RFG, RDG, URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei, ce reglementa oficial actul reunificării Germaniei şi redobândirea deplinei sale suveranităţi[13]. Data de 3 octombrie 1990 desemna reunificarea oficială a Germaniei, stat membru al NATO[14].

        În cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic din 5-6 iulie 1990, de la Londra – una de o extremă importanţă prin deciziile adoptate – şefii de stat şi de guvern ai statelor membre au făcut un inventar complet al perspectivelor deschise de evenimentele din Europa Centrală şi de Est şi anunţau concluziile la care au ajuns în „Declaraţia asupra unei Alianţe Nord-Atlantice reînnoite”[15].

        Documentul care consemna rezultatele acestei reuniuni, enunţa schimbările majore care aveau loc în Europa, evidenţia menţinerea măsurilor privind asigurarea securităţii aliaţilor şi stipula faptul că rolul Alianţei rămânea esenţial în asigurarea stabilităţii pe continent.

        În acest context, Alianţa Nord-Atlantică îşi exprima dorinţa creării unui parteneriat cu toate statele europene, deschiderea către Est semnificând de fapt, sprijinirea statelor din zonă pentru a parcurge lungul drum către democraţie. Documentul adoptat la Londra stipula faptul că „NATO trebuie să devină o instituţie în care europenii, americanii şi canadienii să lucreze împreună, nu numai în sensul apărării comune, ci şi pentru crearea de noi parteneriate cu toate naţiunile Europei. Comunitatea Atlantică trebuie să privească spre statele din Est, spre foştii săi adversari din perioada Războiului Rece şi să le ofere prietenia sa”.

        În scopul realizării unei cooperări solide şi  durabile cu statele central şi est-europene, Consiliul Nord-Atlantic întrunit la Londra propunea o declaraţie comună prin care se stabilea că „nu mai sunt adversari şi îşi vor reafirma voinţa de a se abţine de la recurgerea la forţă împotriva integrităţii teritoriale a altui stat”.

        În Declaraţia de la Londra se face, de asemenea, referire la reunificarea Germaniei. Integrarea Germaniei reunificate în NATO a fost acceptată şi de Moscova, în cadrul convorbirilor „2+4”, cancelarul Helmuth Kohl dând asigurarea că, după reunificare, forţele armate ale ţării sale vor avea numeric, plafoane inferioare celor deţinute de RFG. Cooptarea întregului stat german în NATO contribuia la înlăturarea temerilor privind puterea militară a unei Germanii reunificate[16].

        În privinţa strategiei militare, la summit-ul de la Londra, aliaţii hotărau stabilirea unui nou concept strategic care se va îndepărta de conceptul apărării avansate, depinzând în mai mică măsură de armele nucleare, al căror nivel urma să fie redus. Pentru realizarea acestor semnificative transformări în plan militar, URSS era chemată să procedeze la o retragere masivă a forţelor sale armate din Europa.

        Schimbările politice şi militare din Europa au determinat nu numai modificarea strategiei militare, prin reducerea forţelor convenţionale din Europa şi a limitării armamentelor nucleare la cel mai scăzut nivel, ci şi restructurarea în sine a Alianţei. Forţele NATO urmau să fie foarte flexibile şi mobile, astfel încât Alianţa să aibă o rapidă reacţie în cazul gestionării unei crize[17].

        În noua arhitectură de securitate din Europa, Alianţa îşi exprima disponibilitatea de a coopera cu alte organizaţii internaţionale, salutând progresele realizate de Comunitatea Europeană în privinţa dezvoltării unei identităţi europene în domeniul securităţii şi apărării.

        Finalul anului 1990, puncta la Paris semnarea, la 19 noiembrie, în cadrul reuniunii la vârf a CSCE, de către cele 22 de state membre ale NATO şi ale Pactului de la Varşovia, a Tratatului asupra forţelor armate convenţionale din Europa – Tratatul CFE, cu aplicabilitate de la Oceanul Atlantic la Munţii Urali. Acesta fixa platforme pentru principalele categorii de armament care permit un atac prin surprindere şi lansarea de operaţii ofensive de mare anvergură. De asemenea, a fost dată publicităţii o declaraţie comună de neagresiune între cele două alianţe. În aceeaşi atmosferă de încredere şi dialog, pe 21 noiembrie, şefii de stat şi de guvern din ţările membre CSCE au emis „Carta de la Paris pentru o nouă Europă”[18].

        Alianţa sprijinea transformarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa – CSCE într-un forum pentru un dialog politic mai larg într-o Europă unită[19].

        Dialogul şi cooperarea cu foştii adversari au fost amplificate, în această direcţie impunându-se deciziile adoptate de reuniunea Consiliului Nord-Atlantic în sesiunea ministerială de la Copenhaga, din 7 iunie 1991. Aceste principii au fost date publicităţii în Declaraţia care viza parteneriatul cu statele Europei Centrale şi de Est[20].

        Anul 1991 va aduce, în noul context geopolitic şi de securitate de pe continentul european, încheierea progresivă a activităţii şi în cele din urmă desfiinţarea alianţei politico-militare care a fost Pactul de la Varşovia.

        Pe 25 februarie se reunesc la Budapesta reprezentanţii URSS, Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, României şi Ungariei, pentru a proceda de comun acord la dizolvarea structurilor militare ale Pactului de la Varşovia. Astfel îşi încheie activitatea Comitetul miniştrilor Apărării, Comandamentul şi Statul Major Unit, Consiliul Militar şi Consiliul Tehnic. La 31 martie are loc dizolvarea oficială a structurii militare a Pactului de la Varşovia.

        Pe 1 iulie, după o durată de 36 de ani, la Praga, Pactul de la Varşovia a fost dizolvat în mod oficial, care conform articolului 11, stipula încheierea activităţii acestuia în cazul creării unui sistem general de securitate colectivă în Europa[21].

        La summit-ul Consiliului Nord-Atlantic de la Roma, din 7-8 noiembrie 1991, se stabilea noua strategie care avea ca obiective atât dobândirea de capabilităţi de apărare reduse, dar suficiente pentru prevenirea conflictelor, cât şi susţinerea şi desfăşurarea unor misiuni pentru menţinerea păcii.

        Noua viziune a Alianţei Nord-Atlantice asupra securităţii era definită în cadrul a trei documente: „Noul Concept Strategic”, „Declaraţia asupra situaţiei din URSS” şi „Declaraţia asupra păcii şi cooperării”.

        Conceptul strategic adoptat la Roma – de altfel, primul dat publicităţii în istoria Alianţei – marca o serie de modificări esenţiale în structura NATO, în concordanţă cu noul mediu de securitate din spaţiul euroatlantic de la sfârşitul Războiului Rece. Riscurile la adresa securităţii aliaţilor nu mai proveneau din agresiunea împotriva teritoriului membrilor NATO, ci din instabilitatea care putea apărea pe fondul unor dificultăţi interne cu care se confruntau statele din Europa Centrală şi de Est. În aceste condiţii, NATO trebuie să gestioneze crizele şi eventual conflictele armate, care ar fi putut transcede frontierele statelor membre, având implicaţii directe asupra securităţii Alianţei[22].

        Faptul că NATO, conform Conceptului Strategic adoptat în 1991, putea interveni în exteriorul spaţiului euroatlantic, în misiuni de gestionare a crizelor şi/sau de menţinere/restabilire a păcii, nu schimba caracterul său defensiv şi funcţia de apărare a securităţii statelor membre.

        Politica de securitate a NATO se baza pe trei elemente: dialog, cooperare şi menţinerea unei capacităţi de apărare colectivă. În plan militar, dialogul şi cooperarea au contribuit la încheierea unor acorduri privind controlul armamentelor şi dezarmarea, dar şi la consolidarea relaţiilor cu alte organizaţii internaţionale de securitate (CSCE, Uniunea Europei Occidentale – UEO, Comunitatea Europeană).

        Sarcinile fundamentale de securitate ale NATO erau precis stabilite în cadrul Noului Concept Strategic: asigurarea unei ordini paşnice şi durabile în Europa; reprezentarea unui forum de consultări reciproce între aliaţi; apărarea securităţii membrilor săi; menţinerea balanţei strategice în Europa. După cum specifica documentul vizat, drepturile şi obligaţiile care decurgeau din Tratatul de la Washington rămâneau neschimbate. Apărarea colectivă era în continuare un element cheie al politicii de securitate a Alianţei Nord-Atlantice, fiind menţinută „pentru a preveni orice încercare de intimidare sau constrângere şi pentru a garanta că agresiunea militară îndreptată împotriva NATO nu va avea niciun succes”.

        În domeniul apărării, NATO urma să dezvolte noi strategii adaptate noilor cerinţe de securitate din Europa. Alianţa menţinea în Europa forţe convenţionale şi nucleare la un nivel redus, care să asigure „apărarea păcii şi prevenirea războiului”. Forţele nucleare deveneau, conform Noului Concept Strategic, „arme de ultimă instanţă”. Noul concept – „răspunsul flexibil” – pe care NATO îl promova în noua sa strategie, se concretiza în pregătirea unor forţe militare flexibile, mobile, în asigurarea unui suport logistic adecvat, în armonizarea comenzii şi a controlului la nivel militar. Înfiinţarea forţelor multinaţionale, care să cuprindă contingente de diferite naţionalităţi, demonstra coeziunea din cadrul Alianţei, unitatea conducerii politice şi îndeosebi întărirea pilonului european. Interesele Alianţei în privinţa securităţii fiind afectate de o multitudine de riscuri, care includeau proliferarea armelor de distrugere în masă şi actele de terorism, NATO trebuia să dea acestor ameninţări o ripostă rapidă şi eficientă.

        Noile misiuni ale Alianţei, de gestionare a crizelor şi de menţinere a păcii, implicau o cooperare strânsă între NATO, CSCE şi ONU.

        Totodată, UEO era chemată să joace un rol activ în probleme de securitate, fiind pilonul european al NATO şi „braţul înarmat” al Comunităţii Europene[23].

        În cadrul celui de-al doilea document, care viza evoluţia situaţiei din URSS, erau amintite schimbările survenite, specificându-se că popoarele ex-sovietice aveau să decidă asupra relaţiilor lor cu popoarele altor state. De asemenea, erau enumerate principiile pe baza cărora aliaţii doreau stabilirea de noi relaţii, angajându-se totodată, să susţină transformările democratice şi reformele economice din spaţiul ex-sovietic.

        Conceptul Strategic, adoptat de aliaţi la Roma în 1991, considera URSS un potenţial pericol datorită forţelor convenţionale deţinute de aceasta în Europa, dar mai ales datorită arsenalului nuclear existent pe teritoriul republicilor sovietice. În document se specifica: „Aliaţii consideră că, deşi URSS nu mai este un adversar, capacitatea sa militară continuă să reprezinte cel mai important factor pe care NATO trebuie să-l aibă în vedere în menţinerea balanţei strategice”[24].

        Cel de-al treilea document adoptat la Reuniunea de la Roma, din 7-8 noiembrie 1991, „Declaraţia asupra păcii şi cooperării“ punea bazele primelor raporturi organice  de pace  între  foştii adversari  din timpul Războiului Rece[25]. Aliaţii declarau că NATO continua să aibă un rol-cheie în instaurarea unei ordini paşnice, durabile, într-o Europă eliberată de spectrul confruntării. Alianţa propunea foştilor săi adversari stabilirea de relaţii instituţionalizate şi cooperarea asupra problemelor politice şi de securitate. Acest demers se concretiza pe 20 decembrie 1991 prin înfiinţarea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic – NACC. Consultările şi cooperarea în cadrul NACC urmau să se concentreze asupra asigurării securităţii şi problemelor conexe, domenii în care aliaţii posedau o valoroasă experienţă.

        Instituţionalizarea legăturilor dintre Occident şi Europa Centrală şi de Est au contribuit la întărirea democraţiei şi la accelerarea reformelor în fostele state comuniste. Pacea şi securitatea în Europa deveneau mult mai durabile în condiţiile în care statele din Europa Centrală şi de Est erau antrenate să coopereze în cadrul organismelor internaţionale, pentru edificarea unei noi arhitecturi europene de securitate.

        În perioada de sfârşit a Războiului Rece, când lumea bipolară devenea istorie, iar relaţiile internaţionale erau într-o substanţială transformare, NATO s-a constituit în garantul stabilităţii pe continentul european. Modul în care au acţionat fostele state comuniste, a fost profund condiţionat de existenţa organismelor internaţionale de securitate. În perioada vizată, angajarea SUA în activitatea Alianţei, ca şi în cea a CSCE, a reprezentat un element de maximă importanţă pentru păstrarea stabilităţii în Europa şi pentru consolidarea noilor democraţii din centrul şi estul continentului.

        În cadrul noului mediu de securitate creat la finele Războiului Rece, Alianţa Nord-Atlantică s-a dovedit a fi organizaţia capabilă să promoveze încrederea între foştii adversari şi asigure stabilitatea pe continentul european.

Prof.Savu George-Daniel